12/28/2006
Prima minciuna … apoi inca una … si inca una … iar la un moment dat te trezesti ca viata ta e o minciuna imensa din care nu mai poti iesi. Stai si te intrebi “de ce ? caci tot ce-am vrut a fost sa nu ranesc“. Intentia a fost buna, rezultatul e insa dezastruos. Ai crezut ca ascunzand adevarul nu vei rani, dar tot ce-ai reusit sa faci a fost sa pierzi tocmai persoana pe care n-ai vrut s-o ranesti. Stai si te gandesti “cat de idiot sunt“, dar e tarziu … ai realizat mult prea tarziu c-ai pierdut si ca nu mai exista cale de intoarcere, ca nu mai poti repara ce-ai distrus. Poti spera ca spunand adevarul vei reusi sa atenuezi caderea, sa “recuperezi“ o parte din ce-ai pierdut … e doar o speranta … dar e tot ce ai, e tot ce ti-a mai ramas … o farama de speranta.
“ Te vor minti din nou … “
12/27/2006
Mi-a fugit dorul d-acasa
Cat a fost vremea frumoasa
Si-a fugit cam dezbracat
L-a prins vremea rea plecat
Si mi-e teama c-a-nghetat Dar s-a-ntors la saptamana
Cu trei flori de gheata-n mana
Jumatate nins cu nea, jumatate viorea
Parca leganat de-o stea
Partea jumatate ninsa
S-a topit de steaua-ncinsa
Si din dorul calator
A ramas doar dorul dor
Numai lacrima si zbor
Si din dorul calator
A ramas doar dorul dor
Numai lacrima si foc
Mi-a fugit dorul d-acasa
Cat a fost vremea frumoasa
Si-a fugit cam dezbracat
L-a prins vremea rea plecat
Si mi-e teama c-a-nghetat …
12/15/2006
… mi-e dor de diminetile petrecute cocotata in varful patului, infofolita in cateva paturi si cu o cana de cafea aburinda in mana … mi-e dor de zorii timizi ai diminetii ce transformau copacii gatiti in vesmintele lor galben-ruginii in personaje ireale de poveste … mi-e dor de linistea serilor de toamna tarzie in care singurul zgomot pe care il puteam percepe era trosnetul unei buturugi de brad ce ardea molcom in soba … mi-e dor de mirosul gutuilor asezate la fereastra ce-mi gadilau in mod placut narile … mi-e dor de acel loc numit “acasa” … mi-e pur si simplu dor …
12/05/2006
Robert TURCESCU
“Ce grabã!! În intersectie, de lîngã semaforul care abia apucã sã clipeascã verde, masinile demareazã ca la Formula 1, în cor de claxoane si înjurãturi pentru cei care au avut ghinionul sã întîrzie cîteva secunde. Vînzãtorul de ziare strecurat printre portiere se miscã bizar, ca o pãpusã întoarsã cu cheia. La fel si pustiul transformat în stergãtor de parbrize. Îi animã o mecanicã bizarã. Gesturi automate, de roboti plantati în intersectii: ia ziarul, dã restul, stropeste parbrizul, sterge parbrizul… Lumea se grãbeste si ei încearcã sã tinã pasul cu lumea.
În fata scolilor, poze de familie din aceeasi categorie. Pãrinti pe fugã aruncã din masini odrasle somnoroase, timp în care, pe la colturi, elevi mai mari fumeazã grãbiti o ultimã tigarã înainte de a intra la ore.
Toatã lumea aleargã sã cîstige cursa cu timpul prezent. E abia octombrie, dar se fac planuri pentru revelion. Un amic si-a rezervat deja locurile pentru viitorul sejur la mare din vara anului viitor, iar un altul a pus la punct un sistem de economisire care promite sã-i aducã venituri suficiente pentru anii de pensie, chiar dacã îl mai despart cel putin treizeci de ani de acel moment.
În spatele blocului copiii mici se vor oameni mari. O fetitã de cinci ani, cu unghii false si pãr vopsit în trei nuante, alerga ieri sã prindã un episod de telenovelã. Un pusti cãtãrat pe bicicletã se uita, admirativ, la sînii vecinei de la trei, femeie mãritatã care i-ar putea fi mamã.
Toatã lumea se grãbeste. E ziua prea scurtã si pentru serviciu, si pentru televizor, si pentru familie. Asa cã ne mîngîiem iubitele în timp ce ele spalã vase si noi tragem cu ochiul spre televizorul pe care se joacã derby-ul etapei. Miscãrile sînt mecanice si, evident, grãbite. Nici o diferentã între bãiatul care spalã parbrize si bãrbatul care-si sãrutã nevasta.
“Vai, ce repede trece timpul!”, zic amîndoi privind ceasul din piata orasului. Se tin de mînã si lumea ar putea sã-i creadã doi îndrãgostiti care iutesc pasul pentru a ajunge în timp la teatru ori la film. Gresit. Sînt grãbiti pentru cã azi e sîmbãtã si au de fãcut toate cumpãrãturile posibile: la supermarket, la magazinul de haine pentru ea, la pantofi pentru el, la rechizite pentru cel mic. Orasul e mare si aglomerat, locurile de parcare sînt putine si ocupate, prin urmare timpul e scurt si ei se grãbesc încã o datã.
Totul pe fugã: ani, zile, iubire, vîrste. Musafiri grãbiti în propria noastrã existentã, ne prefacem cã asa ne place sã trãim si ne amãgim cu iluzia cã, alergînd spre mîine, cîstigãm experienta unei vieti trãite din plin. Într-o zi ne oprim. În intersectia aglomeratã se face, brusc, un gol imens si vine bãiatul cu stergãtorul sã curete parbrizul unei vieti neclare din care n-am vãzut mai nimic.”
