My world

I beg your pardon,
I never promised you a rose garden.
Along with the sunshine,
There’s gotta be a little rain sometimes.
When you take, you gotta give, so live and let live,
Or let go.
I beg your pardon,
I never promised you a rose garden.I could promise you things like big diamond rings,
But you don’t find roses growin’ on stalks of clover.
So you better think it over.
Well, if sweet-talkin’ you could make it come true,
I would give you the world right now on a silver platter,
But what would it matter?
So smile for a while and let’s be jolly:
Love shouldn’t be so melancholy.
Come along and share the good times while we can.I beg your pardon,
I never promised you a rose garden.
Along with the sunshine,
There’s gotta be a little rain sometimes. I beg your pardon,
I never promised you a rose garden.I could sing you a tune or promise you the moon,
But if that’s what it takes to hold you,
I’d just as soon let you go, but there’s one thing I want you to know.
You better look before you leap, still waters run deep,
And there won’t always be someone there to pull you out,
And you know what I’m talkin’ about.
So smile for a while and let’s be jolly:
Love shouldn’t be so melancholy.
Come along and share the good times while we can.I beg your pardon,
I never promised you a rose garden.
Along with the sunshine,
There’s gotta be a little rain sometimes.

Un cuvant al tau imi e de ajuns,
Sa m-opresc din drum,  razand,  in loc de raspuns
Si lumea intreaga ar fi a mea,
Si greierii toti m-ar asculta,
Si ceata cea grea s-ar risipi,
Senin curcubeu ar rasari,

Dar nu il aud,
Nu il aud,
Si iar,  tacut,  pornesc la drum,
Drumul meu mai nu-stiu-cum,
Si nu il aud,
Nu il aud
Si doar tacerea e a mea,
Ma voi stinge ca o stea

In noaptea cea grea.

Un cuvant al tau ar fi un balsam
Pentru rana sangerand ce-n suflet o am.
Frumosul vis n-ar mai fi vis,
Ti-as da sa citesti tot ce ti-am scris,
Promit de fumat c-am sa ma las
Si clipa de-acum ar  tine-un ceas.

Dar nu il aud,
Nu il aud,
Si iar, tacut, pornesc la drum,
Drumul meu mai nu-stiu-cum,
Si nu il aud,
Nu il aud
Si doar tacerea e a mea,
Ma voi stinge ca o stea
In noaptea cea grea.

Cantecul ce-l cant e numai un dar,
Pentru tine l-am compus, desi in zadar,
Caci tu nu vrei sa simti ce simti.
Sa fim,  ca atunci,  doi fericiti,
Urechi de-ai avea l-ai auzi
Si ochi de-ai avea te-ai imblanzi,

Dar nu il auzi,
Nu il auzi,
Si iar, tacut, pornesc la drum,
Drumul meu mai nu-stiu-cum,
Si nu il auzi,
Nu il auzi
Si doar tacerea e a mea,
Ma voi stinge ca o stea
In noaptea cea grea…

Doua persoane cu destine asemanatoare. Amandoi dupa o dezamagire crunta. Cu principii de viata identice. Visand la acelasi cer albastru si senin. Fiecare se resemnase cu gandul ca visele lor vor ramane ceea ce sunt: simple vise, ca fericirea nu e pentru ei. Isi planuisera viata asa cum putusera ei mai bine: isi vor duce pana la capat indatoririle si dupa … or vedea ei, ca doar timp e destul. Totul parea atat de simplu si de liniar. Calculele facute nu puteau da gres, nu aveau cum, doar luasera in calcul toate variantele posibile. Nici un fel de surpriza nu le putea intuneca cerul.

Prin natura meseriilor si a pozitiilor ocupate n-ar fi trebuit sa se intalneasca niciodata. Destinul a vrut altfel. Si s-au intalnit. Rezultatul? Doua suflete debusolate, bulversate total de descoperirea facuta. Exista! E real! Nu poate fi adevarat! E prea frumos sa fie asa! Unde a fost pana acum? De ce-a trebuit sa apara abia acum? Cum ramane cu calculele facute? Eu incotro o apuc acum? Cum fac sa nu ranesc pe nimeni? Dar sufletul meu in grija cui il las? E bine oare? Mi-e teama sa zbor! Daca aripile mi se vor frange iar? Daca visul va dispare la fel de brusc cum a aparut? Cum e posibil asa ceva? E doar o “pustoiaca”! Ce poate vedea ea la mine? Oare ce-o fi gasit “Tutankamon” la mine? Ce poate vedea un asemenea barbat la mine? S-a dus dracu’ linistea mea.

Nopti nedormite! Calcule facute si refacute la nesfarsit. Rezultatul? Absolut nul. Impreuna – gandurile le zboara la indatoriri si obligatii. Separati – nu se pot gandi decat unul la celalalt. Sunt tristi si tacuti, uimindu-i pe apropiati.

Sufletele lor … asemeni iernii de afara … furtuni de zapada.Blestem sau sansa?

Pesimistul din el spune: “Nu esti in stare de nimic! Nici macar sa fii fericit! Esti blestemat la singuratate! Nu e pentru tine! Nu vezi ca-i prea frumos sa fie adevarat?”

Optimismul ei: “E o sansa. O incercare de a vedea cat de mult dorim sa ne indeplinim visele. O lupta pentru noi. Mi-e teama sa zbor din nou … dar mi-ar placea sa traiesc cu gandul c-am incercat si nu a mers decat sa regret ca n-am avut curajul nici macar sa incerc …”

Singurul lucru ce le incalzeste sufletele: amintirea fulgilor albi ai unei dimineti de noiembrie … ceata ridicandu-se usor de pe culmile muntilor …  O pereche de ochi azurii inundati de lacrimi … se oglindesc in doi carbuni aprinsi ce incearca cu disperare sa stearga cu caldura lor picaturile ce se preling usor pe obrazul celui drag, desi si lor le e la fel de greu …

E viscol afara si-n sufletele lor …

- Coffee, tea or me? ;;)

- Suc de fructe si paine prajita cu dulceata buzelor tale.

 Zilele trecute, uneia dintre colegele mele i-a trimis sotul un buchet de flori la birou. Trandafiri, evident. Stiu ca-s cusurgioaica, dar mi se pare asa un cliseu ca la orice “ocazie” sa oferi trandafiri, de parc-ar fi singurele flori pe lumea asta. Dar nu despre asta e vorba, ci de gest in sine. Mie, care nu eram destinatara acestora, mi-a intins un zambet tamp pe fata, asa de la o ureche la cealalta ca sa fie tacamul complet.

Ulterior ma intrebam cati dintre barbatii de azi mai stiu sa faca gesturi simple care spun “insemni ceva pentru mine”? Cati dintre noi stiu sa mai daruiasca un zambet celui drag? Un zambet adevarat, din tot sufletul, nu o grimasa fortata.Intr-o lume computerizata am uitat sa comunicam cu adevarat. “Vorbim pe net”. Cat de rece si impersonal suna … si nu numai ca suna, dar chiar este. “Vorbesti” cu mine si cu inca alte zeci de persoane, ca si cum fiecare din acele x persoane ar ocupa acelasi loc in sufletul tau. Degeaba imi spui ca insemn ceva pentru tine daca nu-mi demonstrezi acest lucru. E vorba de ambele sexe. Cu totii am uitat sa daruim. Stim numai sa pretindem, nu sa si oferim macar o mica parte din ceea ce asteptam de la cel de langa.

Si celui mai dur barbat i se inmoaie sufletul cand gaseste in buzunarul hainei un biletel scris de mana strecurat de iubita si care spune simplu “ma gandesc la tine”. Si celei mai puternice femeii i se ivesc lacrimi de duiosie atunci cand iubitul ii trimite flori. Cui nu i-ar placea ca-n mijlocul unei zile oarecare, de la celalalt capat al firului, o voce draga sa-i spuna “vroiam doar sa-ti aud glasul”? Sunt lucruri simple, “maruntisuri” care ne fac sa simtim ca inca mai suntem umani.

Intr-o lume nebuna nebuna ne depersonalizam si ne informatizam. Devenim asemeni tehnologiei folosite: reci.

Opriti-va pentru o clipa din aceasta alergatura perpetua si invatati sa daruiti “maruntisuri” din nou.De la celalalt capat al tastaturii, de cealalta parte a monitorului va daruiesc un zambet cald J 

Iubesc toamna pur si simplu. Iubesc bruma marunta ce transforma padurea intr-o printesa ce se rasfata in lumina palida a rasaritului. Iubesc padurea ce imbraca straie rubinii parca intr-o incercare timida de a mai pastra ceva din caldura verii ce se stinge. Iubesc ploaia marunta ce canta printre putinele frunze ramase atarnate de crengile subtiri ale copacilor. E timpul unei explozii de culori printre tufanele si crizanteme. E tipul zemoaselor pere galben-rosietice ce se topesc in gura innebunind papilele gustative intr-o mare de senzatii. E timpul pentru vinul sangeriu savurat in fata semineului. E timpul pentru relaxare. E timpul plimbarilor de mana prin parc, folosind frigul drept scuza pentru a te putea ghemui la pieptul celui drag. E anotimpul in care eu ma trezesc la viata.