Cu totii am auzit, am studiat despre Eminescu ca fiind geniul nostru poetic, existand numeroase biografii care prezinta viata si opera marelui poet, …dar numai a “poetului”. Se evita, cu sau fara stiinta, a se insista pe opera sa ziaristica, pe opera sa politica, realizari ce nu sunt cu nimic mai prejos de poezia sa. Se evita de asemeni a se vorbi prea mult despre sfarsitul (cu adevarat tragic) al omului complet care a fost Eminescu, personalitatea lui conturandu-se nu numai prin poezia sa, ci prin intreaga sa opera fie ea si politica, caci pentru aceasta vina (implicare politica) a fost SACRIFICAT si nu rapus de boala dupa cum ne invata istoria si literatura oficiala. Din fericire mai exista inca spirite rebele, care nu cred orbeste in tot ceea ce li se prezinta ca fiind real si isi mai pun intrebari, cautand in acelasi timp, cu perseverenta si curaj, raspunsuri cu adevarat conforme cu realitatea.

In ceea ce priveste viata si opera lui Mihai Eminescu, se remarca doua (dintre cele mai cunoscute) asemenea firi curioase si curajoase, si anume Nicolae Georgescu cu lucrarea “A doua viata a lui Eminescu”, Editura Europa Nova, Bucuresti, 1994 si Theodor Codreanu cu lucrarea “Dubla sacrificare a lui Eminescu”, Editura Macarie, Targoviste, 1997.Problematica propusa de N. Georgescu incepe cu o analiza pe text, mai precis asupra ultimului interogatoriu luat lui Eminescu, eveniment ce i-a atras “aura” de nebun si persoana iresponsabila psihic. Autorul observa in acest interviu o serie de inadvertente care, “ori reprezinta un lant nesfarsit de coincidente, ori e treaba serioasa, si atunci e groasa de tot”.

Iata mai intai interogatoriul lui Eminescu, in ospiciul din strada Plantelor, la 12 iunie 1889, cu trei zile inainte de moartea sa:
   – Cum te cheama?
    – Sunt Matei Basarab, am fost ranit la cap de catre Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus sa ma impuste cu pusca umpluta cu pietre de diamant cat oul de mare.
    – Pentru ce?
    – Pentru ca eu fiind mostenitorul lui Matei Basarab, regele se temea ca eu sa nu-i iau mostenirea.
    – Ce ai de gand sa faci cand te vei face bine?
    – Am sa fac botanica, zoologie, mineralogie, gramatica chinezeasca, evreiasca, italieneasca si sanscrita. stiu 64 de limbi.
    – Cine e Poenaru care te-a lovit?
    – Un om bogat care are 48 de mosii, 48 de rauri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate si care are 48 de milioane.

 

Aceste 4 intrebari si 4 raspunsuri constituie un text cu cele mai ciudate simetrii cu putinta. Fiind atentionat asupra numerologiei masonice, autorul remarca aceasta numerologie in cadrul interogatoriului, mergand pana la identificare. Numarand cuvintele, pana la “stiu 64 de limbi”, sunt exact 64 de cuvinte. Numarand cuvintele primului raspuns, remarcam exact 33. La al doilea raspuns, daca citim “nu-i” ca un singur cuvant, obtinem 15 cuvinte, care adunate la primele 33 rezulta 48. Al treilea raspuns are tot 15 cuvinte, in acest mod, daca adresantul uita sa adune la cele 33 de cuvinte pe primele cifre, i se mai pun o data in fata. In cel de-al treilea raspuns, cifra 48 se repeta de 6 ori: semnal puternic! Simetriile sunt atat de bine construite, dupa parerea autorului, incat este de presupus ca acest text a fost cu migala prelucrat, avand in vedere ca, toate aceste numere, 33, 48, 64, sunt folosite curent de catre masoni in limbajul codificat al semnelor de recunoastere specific francmasonice. Relatiile numerice fiind suspect de exacte (cele de mai sus fiind doar o parte mai sugestiva dintre ele), apar doua concluzii:
a) Eminescu a folosit limbajul masonic, si atunci nu era nebun;
b) Textul este un fals, deci proba nebuniei cade. Sa pornim insa cu inceputul, cautand a contura imaginea “omului” Eminescu, in totalitatea sa, si sa gasim astfel o cauza probabila a acestor falsuri istorice, cu repercursiuni pana in ziua de astazi. Eminescu se afla la momentul 1883 pe culmea carierei sale politice si ziaristice, jucand in acel moment un rol public mult mai important decat a lasat sa se inteleaga istoria literara traditionala, realizand performante unice nu numai ca poet, ci revolutionand chiar si jurnalistica de idei politice si sociale. El a transformat “Timpul” dintr-o publicatie modesta de partid intr-un ziar de audienta nationala, conferindu-i o inalta clasa jurnalistica. Desi “Timpul” era o publicatie a conservatorilor, Eminescu nu facea politica unui partid, ci a impus un punct de vedere national care poarta amprenta exceptionalei sale gandiri.

Eminescu opunea panslavismului, care era considerat tot atat de nociv pentru romani ca si pangermanismul, un spirit pur latin. El a inteles ca marea slabiciune a istoriei noastre sta in discordie, inca din perioada vieneza incercand sa impace societati studentesti rivale, inscriindu-se ca membru in ambele, gest neinteles nici de contemporanii sai, nici de posteritatea critica.

Neavand incredere in conservatori (masonii P.P.Carp si Titu Maiorescu) si mai ales in liberali (I.C.Bratianu, C.A.Rosetti, tot masoni), Eminescu observa cu luciditate mersul politic al vremii, criticand atitudinea inoportuna a celor de la conducere. Momentul “mortii civile” a lui Eminescu corespunde cu intentia (realizata apoi) a politicienilor (P.P.Carp, Titu Maiorescu, Carol I) de a intra in orbita politicii Germaniei, care era aliata cu Austro-Ungaria, aceasta politica necesitand tacere totala in privinta Ardealului. Lesne de inchipuit ca pentru Eminescu o asemenea tacere era de neacceptat.

P.P.Carp, aflat la Viena pentru a negocia tratatul secret cu Austro-Ungaria, ii trimite o nota lui Titu Maiorescu, care de fapt era un ordin politic: “si mai potoliti-l pe Eminescu!” Remarcam ca singurii martori ai “nebuniei” lui Eminescu au fost Titu Maiorescu, Grigore Ventura (Rica Venturiano din piesa lui Caragiale) si d-na Szoke (Sotia lui Slavici), ultimii doi fiind informatori in slujba Austro-Ungariei.

Pe 28 iunie 1883, data fatidica pentru Eminescu, d-na Slavici, gazda poetului, trimite un bilet lui Maiorescu in care ii spune sa faca ceva cu Eminescu, ca a innebunit. Maiorescu il trimite pe Eminescu la “Societatea Carpatii”, unde trebuia sa se intalneasca cu un anume Simtion. Trebuie sa amintim aici faptul ca Eminescu era urmarit pas cu pas de catre iscoadele austriece. Pe drum, “intamplator” se intalneste cu Gr. Ventura, care-i propune o escala la baia Mitrasewski, aflata in drumul lor. Ventura dispare, ducandu-se dupa ajutor, spunand ca Eminescu a innebunit pe motiv ca se arunca in apa fierbinte. Apropiatii poetului stiau ca acesta este adeptul bailor orientale, conform carora, daca te scufunzi intr-o zi caniculara in apa fierbinte, suporti mult mai usor caldura. Dar iata ca in noua conjunctura politica aceasta practica devenise nebunie. Usa de la baie este data in laturi de catre politistii indrumati de Ventura, si cu toata impotrivirea lui Eminescu, i se pune camasa de forta si este dus la un sanatoriu. Ion Rusu sirianu, care se afla in zona la momentul incidentului, isi amintea: “Am auzit glasul sau cel adevarat strigand cu deznadejdea celui care se ineaca -Ajutor!”.

Acesta a fost complotul care a marcat inceputul mortii civile a poetului, cunoscut fiind ca in acea vreme cine era declarat nebun, era automat scos din viata politica. Suferintele, dupa cum se va vedea, abia incepusera, cei ce l-au declarat nebun cautand acum sa-i popularizeze “starea”. Prima reactie apare in “Romanul” lui Rosetti la 1 iulie, unde stirea imbolnavirii sale este publicata (stupoare) in 48 de cuvinte. Urmeaza imediat raspunsul din “Timpul”, in care se anunta inlocuirea celui “bolnav” din redactie. Aceasta grabita destituire este anuntata prin 64 de cuvinte, ambele anunturi reprezentand de fapt parole masonice.

In perioada urmatoare Eminescu este trimis la Viena, unde ramane pana in februarie 1884, “propunandu-i-se” apoi o calatorie in Italia, cu scopul de a fi tinut cat mai departe de viata politica. In Italia, unul dintre insotitori, pe care Eminescu il considera prieten, destainuindu-i-se, ii marturiseste ca avea misiunea ingrata de a-l convinge sa se stabileasca in orice oras ar vrea, in afara de Bucuresti. Misiunea nu a reusit, astfel incat boala poetului trebuia sa continue, in ciuda marturiilor unor contemporani: Al.Vlahuta care l-a gasit in iulie 1884 “cu mintea intreaga” si I. Slavici care-l aprecia ca pe un “om cu mintea limpede si cu deosebire chibzuit”.

In majoritatea caracterizarilor facute s-a mers pe ideea de necontestat a bolii, urmarindu-se a se dovedi faptul ca in perioada 1883-1889 nu a creat nimic (afirmatie cu totul falsa), momentele de luciditate dovedite in aceasta perioada fiind de neinteles pentru acesti critici. Domniile lor nu tin cont insa de faptul ca in buzunarul de la haina in care a parasit aceasta lume, la 15 iunie 1889, se aflau scrise de mana lui poeziile “Viata” si “Stele in cer”, ori discuta cu un relativism suspect poezia “De ce nu-mi vii…” trimisa de Eminescu de la Manastirea Neamt in ianuarie 1887, la Convorbiri Literare.

Dupa ce s-a intors din Italia, Eminescu a fost dat pe mana unui medic evreu, Francisc Iszac, care desi ii pune un diagnostic fals, ii administreaza un tratament inadecvat chiar pentru acel diagnostic: cura cu mercur, 4g. pe zi, stiut fiind faptul ca si numai 0,5g. intoxica grav organismul. Trimis la 26 mai 1887 la Halle, medicii vienezi nu confirma diagnosticul, in momentul in care evreul Iszac ii marise doza la 7g. in urma “tratamentului”, poetul se alege cu o pseudo-paralizie, cu incotinenta urinara si o nevrita periferica. In primavara anului 1888, Eminescu se intoarce la Bucuresti influentat de Veronica Micle si mai scrie o serie de articole, ultimul text, datat la 13 ianuarie 1889, zguduind din temelie guvernul, facandu-l pentru o clipa pe Guna Vernescu sa demisioneze. Desi aceste articole sunt anonime, se afla totusi ca e in joc pana lui Eminescu, acesta fiind cautat si internat iarasi la sanatoriu. Urmeaza apoi interviul prezentat la inceputul articolului luat bineinteles de catre un maestru in Francmasonerie, evreu Gheorghe Brusan (Bursen), cunoscut ca “metru Ghita”, aceasta fiind ultima tragicomedie pusa la cale de catre masoni lui Eminescu (in timpul vietii).

A murit de sincopa cardiaca, nu datorita loviturii de la cap, ci datorata otravirii cu mercur, fiind indepartat in graba, fara sa i se faca autopsie (pe baza unui motiv fals), nefacandu-se nici recunoasterea oficiala din partea unui membru al familiei.

George Calinescu, intr-un moment de luciditate, afirma despre Eminescu ca in 1880 era nelinistit “de ideea unei cabale urzite impotriva-i”. Iata cum geniul poetului si anunta inca din 1881, prin versurile Scrisorii I, destinul probabil, oferit de o intelectualitate si o societate care nu-i inspira prea mare incredere:

   

 “Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,
    Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare…
    Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
    NU SLAVINDU-TE PE TINE… LUSTRUINDU-SE PE EL
    Sub a numelui tau umbra. IATA TOT CE TE ASTEAPTA.
    Ba sa vezi… posteritatea este inca si mai dreapta.
    NEPUTAND SA TE AJUNGA, CREZI C-OR VREA SA TE ADMIRE?
    EI VOR APLAUDA DESIGUR BIOGRAFIA SUBTIRE
    Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare,
    C-ai fost om cum sunt si dansii… Magulit e fiecare
    Ca n-ai fost mai mult ca dansul. si prostatecele nari
    Si le umfla oricine in savante adunari
    Cand de tine se vorbeste. S-a-nteles de mai nainte
    C-o ironica grimasa sa te laude-n cuvinte.
    Astfel incaput pe mana a oricarui, te va drege
    RELE-OR ZICE CA SUNT TOATE CATE NU VOR INTELEGE…
    Dar afara de acestea, vor cata vietii tale
    SA-I GASEASCA PETE MULTE, RAUTATI SI MICI SCANDALE-
    ASTEA TOATE TE APROPIE DE DANSII… NU LUMINA
    CE IN LUME-AI REVARSAT-O, CI PACATELE SI VINA,

   OBOSEALA, SLABICIUNEA, TOATE RELELE ce sunt
    Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant”

 

 

 

Sursa

 

P.S. Multumesc Junior ! ;)