A venit pe lume intr-o zi de februarie a anului 1933 … 13. Ne-am cunoscut intr-o zi insorita de martie a anului 1980 … 21. De fapt, el este cel care m-a dus la spital sa pot veni pe lume.
Avea deja 47 de ani, iar viata fusese aspra cu el si nu-i daruise bucuria unui copil. I se « aciuase » pe langa casa un nepot, mijlociul sorei sotiei sale. Un adolescent nazdravan care reusea sa-i daruiasca, cand se considera deja batran, bucuria unei nepoate. Un bot de carne cu ochi de caprioara si zambet de inger. Avea acum asupra cui sa-si reverse prea plinul sufletului si asta il facea fericit.
Obisnuia sa ma duca in fiecare vara la mare si sa ma dea in caruselul cel mare din satul de vacanta, desi era pur si simplu ingrozit de inaltimea acestuia. Construiam impreuna castele de nisip, iar sarcina lui era sa care apa. Plangea mai tare decat mine atunci cand faceam injectii.
A fost primul om care m-a dus la restaurant, desi n-aveam decat vreo 3 ani :
- Ce mananci tataie ?
- Cartofi prajiti cu varza.
Luam de 2 ori si ma saturam.
- Hai mai mananca un pic !
- Nu mai pot.
- Mai ia o data.
- Nu mai pot.
Urma prajitura la cofetarie :
- De care vrei ?
- Vreau guma.
- Nu e buna guma. Hai sa luam prajitura.
- Nu. Eu vreau guma.
Si-mi lua guma. Un pachet de « tigari » invelite in poleiala. Iar bucuria mea cea mai mare era sa-l imit fumand. El pufaia Snagov, iar eu guma.
A fost cu mine in prima zi de scoala si n-a lipsit de la nici o serbare. Cu el am fost sa-mi fac primul buletin. M-a insotit la toate examenele cand am dat admiterea la liceu. Tot el mi-a fost alaturi cand mi-a fost scoasa prima masea de ni s-a facut rau la amandoi: mie de la anestezie si lui de raul meu.
Cand a venit vremea sa dau bac-ul, i-am spus sa nu mai vina cu mine. Eram mare si-mi era rusine de colegi sa mai mearga bunicul cu mine, desi stiam ca-l ranesc si mi-as fi dorit sa-l am aproape. Rusinea a fost mai mare decat dorinta. Cu toate astea, n-a lipsit de la nici o proba. Ma astepta la masa de ping pong de pe camp, langa curtea liceului, sa fie primul care afla ce-am facut.
Atunci cand reuseam sa-l supar, obisnuia sa-si muste buza de jos si sa dea dezaprobator din cap. Era suficient sa-mi para rau ca l-am suparat, chiar si cand aveam dreptate.
Rasarea soarele in ochii lui albastri cand intram pe usa si strigam « taiuuuu » de zdranganeau geamurile. Uita pana si sa ma certe ca tip si nu-i frumos. Eram sufletul lui si ar fi mers pana la capatul lumii pentru « Ralucuta lui ».
A fost unul din putinii oameni care mi-a fost tot timpul aproape, care m-a iubit si pe care l-am iubit neconditionat.
Visa sa devin doctorita, sa-i alin durerile la batranete. Ar fi vrut sa ma vada mireasa si sa-si tina in brate stranepotii. Nici una din dorinte n-a apucat sa o vada indeplinita caci s-a stins intr-o zi insorita de ianuarie … tot 13.
Reusesc sa-mi astern gandurile dupa mai bine de 2 luni, iar daca-mi doresc ceva mai mult decat orice pe lume, e sa stiu ca e mandru de mine.
Pentru mine a fost si va ramane: taiu.
